Andreea a expirat lent, ca și cum chiar ar fi fost gata să cedeze.Și-a lăsat umerii puțin mai jos, permițându-le să creadă că frica a pus stăpânire pe ea. Liderul deja întindea mâna spre lănțișorul ei când ea a spus încet:
— Este ultima dată când vă spun. Luați-vă mâinile.
El a izbucnit în râs, fără să-și ia ochii de la ea.
— Ați auzit? Ne avertizează.
Degetele lui au atins lanțul subțire de aur.
În secunda următoare totul s-a schimbat.
Mișcarea a fost atât de rapidă încât niciunul dintre ei nu a reușit să o urmărească. Andreea a făcut un pas înainte, i-a prins brusc încheietura și a rotit-o spre interior și în jos cu o precizie rece. S-a auzit un trosnet surd, iar liderul a țipat de durere, căzând în genunchi. Brațul lui era răsucit într-un unghi care transforma orice mișcare într-o explozie de suferință.
Cei doi rămași au înghețat pentru o fracțiune de secundă, exact acea fracțiune care a decis totul.
Al doilea s-a repezit din spate, încercând să o apuce de umeri. Andreea, fără să-i dea drumul primului, și-a mutat greutatea, și-a poziționat șoldul și, cu o mișcare scurtă și controlată, l-a proiectat peste ea. Bărbatul a căzut greu pe aleea încă umedă, aerul i-a fost smuls din plămâni. Ea l-a eliberat pe lider, care și-a pierdut echilibrul și s-a prăbușit lângă el.
Al treilea, care până atunci zâmbea, nu mai zâmbea deloc. S-a aruncat înainte cu furie, ridicând pumnul. Andreea s-a ferit cu o naturalețe care trăda antrenament îndelungat. Lovitura a tăiat aerul. Ea a răspuns cu un atac scurt și precis în plexul solar. Fără brutalitate inutilă, doar eficiență. Bărbatul s-a îndoit de mijloc, încercând disperat să respire.
Liderul a încercat să se ridice, înjurând, strângându-și brațul. Chipul lui, plin de aroganță cu un minut înainte, era acum alb de spaimă. Nu înțelegea ce se întâmplă. Cu doar câteva clipe în urmă văzuseră o pradă ușoară. Acum aveau în față pe cineva care acționa rece, calculat.
Andreea s-a îndreptat. Respirația îi era aproape stabilă. Doar privirea devenise mai dură.
— V-am dat șansa să plecați, a spus calm.
Al doilea, reușind să se ridice pe jumătate, a băgat mâna în buzunarul gecii. O sclipire metalică a strălucit în lumina dimineții.
Andreea l-a observat înainte să fie scos complet. Fața ei nu a trădat nimic. Când el a făcut un pas, ea a redus distanța mai rapid decât ar fi putut el să reacționeze. Un cot precis i-a lovit încheietura, iar cuțitul a zburat și a alunecat pe pavajul ud. O altă tehnică scurtă l-a forțat să cadă în genunchi. Nu mai ataca, se proteja, acoperindu-și capul cu brațele.
Al treilea, încă aplecat, a încercat să se retragă târâș.
Totul s-a petrecut în câteva secunde.
Liniștea aleii s-a așternut din nou, la fel de brusc cum fusese spartă.
Cei trei bărbați, care cu puțin timp înainte se simțeau superiori, acum erau la pământ, unul ținându-și brațul, altul tușind, al treilea încercând să-și recapete suflul.
Andreea s-a apropiat de cuțit, l-a ridicat și l-a aruncat departe, în tufișuri. Apoi a scos telefonul din buzunarul colanților și a format un număr.
— Bună dimineața. Parcul, aleea din sud. Sunt trei. Unul avea cuțit. Da, sunt bine, a spus cu voce egală.
Liderul a ridicat privirea spre ea, strângând din dinți.
— Cine ești tu, de fapt?
Ea l-a privit de sus.
— Cineva pe care ați ales-o într-o dimineață greșită.
Vocea ei era liniștită, fără mândrie. Nu savura victoria. Doar reacționase.
După câteva minute s-au auzit sirenele. O mașină de poliție a oprit la intrarea în parc, iar doi agenți s-au îndreptat rapid spre alee.
Unul dintre polițiști, văzând scena, și-a ridicat sprâncenele.
— Da, a încuviințat Andreea. Tentativă de jaf. Și agresiune cu armă albă.
În timp ce le puneau cătușele bărbaților dezorientați, unul dintre agenți a privit-o mai atent.
— Stați puțin. Nu sunteți Andreea Popescu?
Un scurt semn din cap.
Cei doi polițiști s-au privit.
Liderul, auzind numele, a pălit.
Polițistul a răspuns în locul ei:
— Campioană europeană la arte marțiale. Și instructor de autoapărare tactică.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice lovitură.
Bărbații au realizat amploarea greșelii lor.
Andreea a dat o declarație detaliată, calmă și clară. Fără exagerări, fără dramatism, doar fapte.
Când totul s-a încheiat, s-a îndreptat spre ieșirea din parc. Aerul mirosea încă a ploaie. Soarele urcase mai sus, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
În interior, însă, rămăsese o vibrație fină, neplăcută.
În competiții există reguli. Aici nu existau.
S-a așezat pe o bancă lângă ieșire și a închis ochii pentru o clipă. Inima abia acum începea să bată mai tare. Adrenalina se retrăgea, lăsând un tremur ușor în degete.
Un mesaj de la antrenor: „Ai făcut antrenamentul de dimineață?”
„Da. Și încă unul neplanificat.”
Răspunsul a venit aproape imediat: „Ești bine?”
Și-a privit mâinile. Nicio rană, nici sânge. Doar o ușoară roșeață pe articulații.
După câteva minute, parcul a început să se umple. Unii șușoteau arătând spre locul incidentului, alții filmau deja.
Andreea s-a ridicat.
Nu-i plăcea atenția în afara arenei sportive. Nu voia ca totul să devină spectacol.
La ieșire, unul dintre polițiști a ajuns-o din urmă.
— Scuzați-mă. Vă mulțumim.
— Pentru că nu ați cedat. De obicei, astfel de situații se termină mai rău.
Ea l-a privit sincer.
— Mi-a fost frică. Dar frica nu înseamnă că trebuie să renunți.
Când a ieșit în stradă, orașul era deja treaz. Mașinile circulau, oamenii se grăbeau. Nimeni nu știa că, cu zece minute înainte, trei huligani siguri pe ei crezuseră că au găsit o victimă ușoară.
Andreea a mers spre mașina ei, simțind asfaltul solid sub tălpi.
Un singur gând îi răsuna în minte: lumea nu devine mai sigură doar pentru că ne dorim asta. Devine mai sigură când cineva refuză să fie victimă.
A deschis portiera, s-a așezat la volan și a rămas o clipă nemișcată.
În oglinda retrovizoare o privea o femeie obișnuită, părul ușor ciufulit după alergare, echipament sportiv, privire calmă. Nimic eroic.
Doar o femeie care ieșise la antrenament dimineața.
Și trei bărbați care aleseseră greșit.
Motorul a pornit lin. Mașina s-a pus în mișcare.
Fii primul care comentează