Cine a fost Mihai Leu. Ultimul interviu dat înainte să moară: „Asta m-a ținut în viață!”

În luna aprilie, Mihai Leu, primul român campion mondial la box, a dat un interviu pentru FANATIK în care a vorbit despre cariera în box şi automobilism, dar şi lupta pentru viaţă din ultimii ani.

Mihai Leu a murit marți seară, 1 iulie, la Spitalul Fundeni, la secția de Terapie Intensivă.  Campionul la box și la raliu a dus o luptă cu cancerul încă din anul 2014.

În luna aprilie a acestui an, Mihai Leu a acordat ultimul interviu pentru FANATIK. A vorbit în detaliu despre momentele de cumpănă din viață și sport, dar și despre cumplita boală care în 11 ani l-a făcut să recurgă la multiple intervenții chirurgicale.

Mihai Leu este primul campion mondial la box profesionist din România. În 1997, pugilistul român l-a învins pe Santiago Samaniego în meciul de titlu mondial WBO. Asemenea lui Rocky Marciano sau Floyd Mawyweather, s-a retras neînvins din box, ca urmare a unei accidentări. S-a orientat spre raliuri, pasiunea lui de mic copil, acolo unde a devenit campion naţional, în 2003, având şi în ziua de azi „microbul vitezei”.

Din 2014, pentru Mihai Leu a început şi lupta pentru viaţă, lupta reală, fără ghilimele, după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Iar în finalul anului 2024 a trecut peste o altă cumpănă a vieţii. Un stent care trebuia înlocuit la rinichi l-a dus în stare critică, dar a reuşit miraculos să îşi revină de la „şanse de supravieţuire aproape de zero”, aşa cum spune chiar el.

Aflat în continuare în recuperare, Mihai Leu a acordat un amplu interviu pentru FANATIK, în care a vorbit despre viaţa demnă de un scenariu de film, dar şi cumpenele ei: a fugit din România în perioada comunistă, a lucrat într-o măcelărie din Germania fără să fie plătit, cum i-a şocat pe medici imediat după ce a câştigat titlul mondial WBO, dar şi cum a ajuns acum la o cură de… îngrăşare, deşi toată viaţa de sportiv trebuia să slăbească!

„Să îmi confişte casetofoanele mi s-a părut o umilință maximă”

În perioada comunistă aţi devenit un boxeur de top, campion mondial la juniori, dar mereu exista o frică a autorităților să nu fugiți din țară, mai ales că tatăl dumneavoastră a avut o tentativă…

– Da, tata a vrut la un moment dat să rămână în Austria. Cred că eram bine văzut, așa, dar mereu am avut o cruciuliță. Chiar țin minte. Mi-au spus cei de la Dinamo că o să aibă grijă de mine, că eram un băiat destul de cuminte, dar să le spun ce vorbesc colegii în vestiar. Care vorbește urât de România. Eu le-am spus că nu pot să fac așa ceva, că sunt colegii mei. Am fost tăiat de pe listă pentru multe deplasări. Tatăl meu a venit la Dinamo să întrebe ce se întâmplă. Țin minte că i-a spus cineva că așchia nu sare departe de trunchi.

Până la urmă, așchia n-a sărit departe de trunchi și ați plecat din România. Cum s-a întâmplat?

– Au fost foarte multe lucruri care s-au întâmplat în acea perioadă. După ce ne-am întors din Cuba, în 1987, la aeroport, ne cumpăraserăm eu, Vaștag și Aliuță, niște casetofoane pe care ni le-au confiscat. Cumva, m-am simțit umilit. Devenisem campion mondial pentru România. Normal că le-am cumpărat pentru mine, dar să confişte casetofoanele mi s-a părut o umilință maximă. Ăla a fost punctul în care mi-am spus că în momentul în care voi mai pleca din țară nu mă mai întorc.

„Am lucrat într-o măcelărie, dar îmi dădeau doar să mănânc”

Și când ați plecat?

– Tot în 1987. În iulie ne-am întors de la Mondial și în noiembrie am plecat la Balcaniadă în Grecia. Și am rămas acolo. Normal că a fost o perioadă foarte grea. N-aveam bani, n-aveam nimic. Am trecut granițe ascuns într-un tir, m-a ajutat un șofer englez, am ajuns în Franța. Și de acolo, în Germania.

În Germania a trebuit să o luați de la zero. Ce ați făcut acolo?

– Pentru mine, normal că, fiind campion mondial la box, în mintea mea a fost că merg la o sală de box și oamenii se vor bucura că ajung acolo și voi avea o viață mai ușoară. Dar n-a fost deloc așa cum mi-am închipuit.

Făceați și altceva în afară de box?

– La început, spre exemplu, am lucrat într-o măcelărie. Nu mult, pentru că cel de la măcelărie s-a înțeles cu cel care m-a dus acolo doar să îmi dea să mănânc în fiecare zi. Eu, fiind boxeur, nici măcar nu mâncam mult. I-am zis să-mi dea cât o vrea, 20-30 de mărci pe zi, dar n-a vrut și am plecat.

„Făceam un pas într-o lume nouă, aveam emoţii mari”

Cariera de profesionist ați început-o în 1991. Vi s-a părut mai grea trecerea?

– Știți cum e, mai ales că este un drum fără întoarcere, iar în România, auzisem atât de multe lucruri rele despre boxul profesionist încât normal că am avut mari emoții. Dar am avut și mai multe oferte să trec. Totdeauna ofertele erau una mai tentantă decât alta și până la urmă am acceptat să fac pasul ăsta. Era și o nouă motivație pentru mine.

Cum ați ajuns să fiți primul român care a luptat pentru centura mondială?

– Eu am spus că România a avut mereu foarte mulți boxeuri buni, dar bineînțeles, n-am avut voie să trecem la profesioniști în perioada comunistă. Ca să zic așa, am făcut acest pas, mi s-a părut la vremea respectivă că este și un risc. Făceam un pas într-o lume nouă, nu știam nimic de această lume, dar aveam și emoții foarte mari, nu știam ce se întâmplă. Am riscat.

„Doctorul care m-a operat atunci a spus că pentru el toată viața va rămâne o enigmă”

Au fost înainte de meciul de titlu mondial cu Samaniego cele mai mari emoții?

– Da, categoric. Emoțiile au fost extrem de mari. Cu o săptămână înainte de meci abia puteam să dorm. Mă gândeam întotdeauna că sunt bine pregătit și voi fi campion mondial. Apoi mă gândeam dacă se întâmplă ceva și nu reușesc. Dar m-am învățat să fiu decis. Dacă intru în ring să cobor de acolo învingător. Deși a fost foarte greu… Spuneați de accidentări. Am vorbit cu un doctor despre accidentările pe care le-am avut eu. Am început boxul foarte devreme, iar musculatura și toate nu au fost dezvoltate suficient pe măsura efortului pe care-l făceam. Probabil că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am avut multe accidentări.

Inclusiv una în timpul meciului de titlu modial cu Samaniego…

– Da, da, da… Atunci mi-am rupt tendonul de la brațul stâng în repriza a treia. Nu știu, a fost foarte ciudat. Doctorul care m-a operat atunci a spus că pentru el toată viața va rămâne o enigmă cum am boxat nouă reprize cu tendonul rupt. Cred, pur și simplu, că omul dacă își dorește foarte mult ceva, reușește. Cred că atât de mult mi-am dorit și nu am mai realizat ce se întâmplă. Nu am mai simțit durere.