Seara aceea nu mi-a rămas în memorie ca o izbucnire bruscă, ci mai degrabă ca o înțelegere lentă, apăsătoare, care crescuse în mine luni de zile și care, la un moment dat, pur și simplu nu mai avea loc. Era sfârșitul lui iunie, o căldură lipicioasă, din aceea care pare că intră în pereți, iar eu stăteam la aragaz, amestecam supa și în același timp făceam calcule în minte, cum să împart mâncarea până la pensie, care urma abia peste șase zile. În frigider erau două ouă, o bucată de brânză și jumătate de pui, deja tăiat în porții, ca să ajungă măcar pentru trei cine. Exact atunci a sunat soneria — scurt, hotărât, de parcă era firesc să deschid.
Nu m-am grăbit, pentru că știam cine e. Când am deschis, totul era ca de obicei: Cristina stătea acolo, îngrijită, luminoasă, ca scoasă dintr-o reclamă, cu părul aranjat, buzele lucioase și o rochie ușoară care, fără îndoială, costa mai mult decât cheltui eu pe mâncare într-o lună. A înclinat capul într-o parte, a zâmbit cu acel zâmbet care altădată mi se părea plăcut, iar acum deja suna condescendent, și a spus încet: „Nadia, mă ajuți? N-ai cumva puțin pui? Doar un pic, pentru o salată. Vin niște oaspeți și nu am carne.”
Am privit-o și, pentru prima dată, nu am răspuns imediat. În mintea mea s-a conturat clar o imagine: masa ei aranjată frumos, cu lumânări, vin, farfurii elegante — și pe acea masă puiul meu, cumpărat la promoție și împărțit cu grijă ca să ajungă până la sfârșitul săptămânii. Gândul acesta nu a fost brusc, ci s-a așezat liniștit în mine, ca ultima cifră într-un calcul care, în sfârșit, se potrivește.
„Așteaptă un minut”, am spus calm și am închis ușa. Fără să o trântesc. Fără nervi. Am intrat în bucătărie, am luat caietul de pe frigider — acela în care notasem totul. L-am răsfoit, am trecut degetul peste rânduri, peste cifrele care de mult nu mai erau lucruri mărunte. Am luat calculatorul și am refăcut calculele, încet, așa cum făcusem ani de zile la serviciu. Totalul a ieșit șase mii două sute treizeci de lei. Nu m-a mirat — doar am confirmat.
Am luat o foaie albă, m-am așezat la masă și am început să scriu. Fără grabă, fără supărare, ci cu o claritate rece. „Vecina Cristina. Datorie pentru perioada octombrie 2023 – iunie 2024.” Mai jos — lista: date, produse, cantități, prețuri. Sare, zahăr, ouă, unt, smântână, legume, pui. Tot ce luase, de fiecare dată promițând „mâine aduc”. La final am scris suma și am încercuit-o. Am pus foaia într-un dosar transparent, împreună cu caietul. Apoi am deschis frigiderul, am luat puiul, am tăiat o bucată mică — cam două sute de grame — și am pus-o într-o pungă. Abia după aceea m-am întors la ușă.
Cristina era încă acolo, dar deja nu mai era la fel de sigură pe ea; așteptarea o scosese din obișnuit. „Ei, ai?” a întrebat, încercând să păstreze tonul ușor. I-am întins punga. „Am. Ia.” S-a luminat, a luat-o, dar în același moment i-am întins și dosarul. „Ia și asta.” S-a încruntat. „Ce e?” — „Datoria ta.”
A rămas nemișcată o clipă, apoi a râs, cu acel râs ușor cu care de obicei scăpa din orice situație. „Hai, Nadia… ce datorie?” Nu am ridicat vocea, am spus doar: „Uită-te.” Nu voia să-l ia, se vedea, dar totuși l-a luat, l-a deschis și a început să răsfoiască. La început neîncrezătoare, apoi tot mai iritată. „Tu… vorbești serios?” a întrebat, ridicând privirea. „Absolut.” „Ai notat toate astea? Sare, ouă… asta e datorie pentru tine?” — „Ai spus că vei aduce înapoi.”
A închis dosarul mai brusc decât era nevoie. „Sunt nimicuri, Nadia. Șase mii… pentru asta faci scandal?” Am privit-o calm. „Pentru tine sunt nimicuri. Pentru mine nu.” În ochii ei, pentru prima dată, nu mai era nimic blând. „Știi că nu e frumos? Suntem vecine. Credeam că avem o relație normală.” — „Am avut. Până ai început să profiți de ea.”
Mi-a împins dosarul înapoi. „Nu îți datorez nimic. Tu mi-ai dat, nu te-am obligat.” Nu l-am luat. Am spus doar: „Atunci lasă puiul.” S-a blocat. „Ce?” — „Dacă nu îmi datorezi nimic, lasă puiul. Nu e cadou.”
În acel moment, ceva s-a schimbat definitiv. A privit punga, apoi pe mine. Și pentru prima dată nu mai era Cristina cea sigură pe ea, cu manichiura perfectă, ci doar un om pus la colț. Încet, mi-a întins punga înapoi. „Ia-l”, a spus printre dinți.
Am dat din cap. „Mulțumesc.” S-a întors brusc și a plecat spre apartamentul ei, dar înainte să intre s-a oprit și, fără să se întoarcă, a spus: „Ești o persoană foarte meschină, Nadia.” Nu am răspuns. Ușa s-a închis, iar pe scară s-a făcut liniște. Am rămas acolo, cu punga și dosarul în mâini, și am simțit o ușurare ciudată, nu bucurie, nu furie, ci o ușurare adevărată, ca și cum aș fi lăsat jos o greutate pe care o purtam de mult.
Seara i-am povestit totul lui Andrei. A ascultat în tăcere, apoi a spus: „Ai fost dură.” — „Trebuia mai devreme”, am răspuns. A dat din cap și nu a mai spus nimic.
A doua zi Cristina nu a ieșit. Nici a treia zi. După câteva zile am întâlnit-o pe scară — a trecut pe lângă mine de parcă nu existam. Și, ciudat, asta era mai bine decât zâmbetul ei.
A trecut o lună. Apoi încă una. Într-o zi am văzut-o venind cu sacoșe grele de la magazin. Și pentru prima dată fără acea ușurință pe chip.
Am intrat, am mers în bucătărie, am deschis frigiderul și mi-am dat seama că nu mai număr ouăle cu iritare.
Pentru că acum sunt ale mele.
Fii primul care comentează