Victoria avea să-și amintească seara aceea în cele mai mici detalii. Cum luminile din apartamentele vecine se stingeau una câte una, cum supa de pe aragaz se răcea încet, cum înăuntrul ei totul se strângea, iar vocea rămânea, surprinzător, calmă. Spusese „nu” pentru prima dată de când Elena îi trecuse pragul. Și în clipa aceea ceva se fisurase definitiv.
— Ți-am spus eu, fiule — Elena nici măcar nu încerca să-și ascundă satisfacția. — O palmă în plus nu strică. După asta, nevasta nu mai comentează.
Cuvintele au rămas suspendate în aer, grele, lipicioase. Victoria s-a întors încet spre Andrei. Aștepta ceva. Orice. Revoltă. Furie. Apărare. Dar el stătea cu privirea în pământ și tăcea.
— Tu… chiar vorbești serios? — a întrebat, în cele din urmă, Victoria.
— Ce e așa grav? — a ridicat din umeri soacra. — Pe vremuri, bărbații știau cum să-și țină nevestele. Familiile erau mai solide.
Andrei a oftat.
— Mamă, las-o baltă… — a murmurat. Dar în vocea lui nu era nici forță, nici hotărâre.
Atunci Victoria a înțeles. Andrei nu era de partea ei. Dar nu era nici cu adevărat de partea mamei. Era comod. Și așa avea să rămână mereu.
În noaptea aceea nu a dormit. Privea tavanul și asculta cum, din camera alăturată, vocea Elenei se auzea clar. Vorbea la telefon, fără să-și coboare tonul.
— Da, stau la ei. Apartamentul e pe numele ei, dar e doar temporar. Fiul meu e bărbat, o să aranjeze el lucrurile.
Dimineața, Victoria s-a trezit mai devreme decât de obicei. S-a îmbrăcat, dar nu a mers la serviciu. A mers la bancă, a retras o parte din economiile păstrate într-un cont separat și a făcut o programare la un avocat. Nu și-ar fi imaginat niciodată că va face toate acestea pe ascuns față de propriul soț. Și totuși, în interior simțea o liniște ciudată. Frică, da. Dar și claritate.
Seara, erau toți acasă.
— Unde ai fost? — a întrebat imediat Andrei.
— Am avut de rezolvat niște lucruri — a răspuns Victoria.
— Ești ciudată în ultima vreme — a intervenit Elena. — Nervosă. Se vede că nu respecți familia soțului tău.
Victoria și-a scos haina, a atârnat-o cu grijă și s-a așezat la masa din bucătărie. Și-a împreunat mâinile.
— Trebuie să vorbim — a spus.
— Iar? — a izbucnit soacra.
— Despre faptul că trebuie să plecați.
Tăcerea a fost asurzitoare.
— Poftim?! — Elena s-a ridicat brusc.
— Trebuie să plecați. Azi sau mâine, nu contează. Dar nu mai locuiți aici.
— Andrei! — a țipat Elena. — Auzi ce spune?!
Andrei privea când la una, când la cealaltă, vizibil pierdut.
— Victoria… mama… nu are unde să se ducă…
— Are — a răspuns ea, calm. — Are propriul apartament. Iar acesta este apartamentul meu. Cumpărat înainte de căsătorie. Cu banii mei.
— Aha — a șuierat Elena. — Acum scoți actele? Crezi că nu știu cum să te pun la punct?
— Încercați — a spus Victoria, privind-o pentru prima dată fără teamă.
Elena a trântit ușa camerei. După o oră a început să-și strângă lucrurile zgomotos, demonstrativ. Andrei stătea în bucătărie, cu ochii în telefon.
— Chiar vrei să distrugi totul? — a întrebat încet.
— Nu — a răspuns Victoria. — Vreau doar să nu mai trăiesc în frică.
I-a dat soacrei o zi. A doua zi, Elena a plecat fără să-și ia rămas-bun. Apartamentul s-a golit, dar tensiunea a rămas. Mai exista o problemă. Andrei.
O săptămână a trecut în tăcere. El era rece, distant, venea tot mai târziu de la serviciu. Apoi, într-o seară, a spus:
— Mama zice că nu mă respecți. Și că… poate ar trebui să ne gândim.
Victoria a dat din cap.
— Eu m-am gândit deja.
După o lună, au depus actele de divorț. Andrei a sugerat o „împărțire”, a insinuat că a locuit acolo, că a „contribuit”. Avocatul la care Victoria mersese din timp a clarificat rapid situația. Apartamentul a rămas al ei.
În ziua în care Andrei și-a luat ultimele lucruri, a stat nesigur pe hol.
— Nu credeam că se va ajunge aici — a spus.
— Nici eu — a răspuns Victoria sincer. — Dar acum îmi este mai ușor.
Când ușa s-a închis în urma lui, a rămas mult timp nemișcată. Apoi s-a așezat pe podea și a plâns. Nu de durere. De ușurare.
Au trecut șase luni. Apartamentul a fost renovat. Pereți deschiși la culoare, perdele noi, miros de vopsea proaspătă. Trăia singură și, pentru prima dată, simțea că este cu adevărat acasă.
Într-o seară, telefonul a sunat de pe un număr necunoscut.
— Sunt Elena — a spus vocea. — O să regreți.
Victoria a zâmbit și a închis apelul.
Nu-i mai era frică.
Fii primul care comentează