Cristina simți cum ceva i se rupe înăuntru. În ochii ei nu mai era teamă. Era hotărâre. Știa că de aici nu mai era cale de întoarcere…

Cristina rămase nemișcată câteva secunde, privind cum Marchetti părăsea sala cu pași măsurați și aroganți. În jur, asistentele se priveau între ele, neputincioase. Nimeni nu îndrăznea să facă ceva împotriva ordinului șefului. Omul de pe targă gemea tot mai slab, cu privirea tulbure, iar sângele îi înroșea hainele rupte.

Atunci, fără să mai ezite, Cristina smulse mănuși sterile dintr-un sertar și strigă:

— Ajutați-mă sau ieșiți din drum!

Vocea ei era atât de hotărâtă încât două dintre asistente au tresărit și s-au apropiat. Sofia, prietena ei, ridică privirea speriată.

— Cristina, o să-ți faci rău. Dacă află Marchetti, ești terminată!

— Dacă nu-l operezim acum, moare, — răspunse ea tăios. — Și atunci conștiința cui va fi pătată? A ta? A mea?

În câteva minute, improviză o sală de intervenție într-un colț sterilizat. Nu era chirurg, știa asta, dar avea cunoștințele de bază, avea experiență din stagiile practice și mai ales avea curajul pe care ceilalți îl pierduseră. Cu mâinile tremurânde, dar ferme, făcu tot ce putea pentru a opri hemoragia.

Sofia îi ținea instrumentele, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Spune-mi ce să fac!

— Comprese! Ține-l conștient! Vorbește cu el!

Bărbatul, cu ochii abia deschiși, șoptea ceva neînțeles. Cristina se aplecă și îl auzi:

— Mulțumesc… nu mă lăsa…

Aceste cuvinte îi dădură putere. Lupta cu fiecare fibră din trup să-i salveze viața. Știa că e pe muchie de cuțit: dacă reușea, făcea un miracol; dacă eșua, putea fi acuzată de malpraxis și dată afară în aceeași noapte. Dar gândul nu o speria. Singurul lucru care conta era viața acelui om.

După o oră tensionată, hemoragia se opri. Pulsul, deși slab, revenise. Cristina lăsă instrumentele jos, epuizată, cu transpirația curgându-i pe frunte. În tăcerea grea, se auzi doar respirația grea a pacientului.

— Trăiește, — șopti Sofia. — L-ai salvat.

Ușa se izbi brusc de perete. Marchetti intră furios, urmat de doi rezidenți. Privirea lui înghețată trecu de la pacient la Cristina.
— Ce-ați făcut?! Cine v-a dat voie?!

Cristina se ridică, palidă, dar cu ochii aprinși.

— Nimeni. Mi-am dat voie singură. Pentru că dumneavoastră ați refuzat să fiți medic. Ați preferat să fiți judecător. Eu am ales să fiu om.

Pentru o clipă, sala încremeni. Rezidenții se uitau la ea cu uimire și teamă. Marchetti deschise gura, dar nu găsi cuvinte.

Cristina își smulse halatul pătat de sânge și îl aruncă pe masă.

— Puteți să mă concediați, să mă umiliți, să mă ștergeți din registre. Dar nu puteți șterge faptul că acest om trăiește. Și nu dumneavoastră i-ați dat o șansă, ci eu.

Se întoarse și ieși pe coridor, lăsându-i muți în spatele ei. Pentru prima dată în viața ei, nu mai simțea frică. Simțea libertate. Știa că de aici înainte drumul va fi mai greu, poate presărat cu obstacole și pedepse. Dar în acea noapte Cristina Bianchi devenise ceea ce și-a dorit dintotdeauna: nu doar o infirmieră, ci un adevărat medic — chiar dacă încă fără diplomă.

Și, undeva în adâncul sufletului, era sigură: acesta era doar începutul.