Fostul soț a râs de Kata în aeroport. Dar când pentru ea a sosit un avion privat — a rămas împietrit de uimire.

Vera nu a răspuns.
Doar s-a îndreptat încet, ca și cum s-ar fi ridicat după o durere purtată prea mult timp. Cuvintele lui Marco nu mai tăiau. Deveniseră un zgomot vechi, la care, cu timpul, încetezi să mai reacționezi.

— De ce taci? a spus Marco, ridicându-se și scuturându-și pantalonii. Îți vorbesc omenește.

Fata de lângă el, picioare lungi, manichiură impecabilă, a zâmbit, dar în privirea ei a trecut o umbră de nesiguranță. A mai privit-o o dată pe Vera, mai mult decât era necesar.
Prea calmă. Prea adunată pentru „cea care scormonea prin pământ”.

— Marco, hai să plecăm, a spus ea. În curând anunță îmbarcarea.
— Stai puțin, a făcut el un gest din mână. Încerc să salvez o cunoștință veche.

Atunci Vera și-a ridicat capul pe deplin.

— Nu ai greșit nimic, Marco, a spus ea încet. Chiar aștept un zbor.

El a râs.

— Sigur. La business class, nu? Sau poate direct în cabina piloților?

Vera nu a răspuns.
S-a uitat prin el, spre peretele de sticlă, unde se mișcau oameni în uniforme, unde pâlpâiau panourile terminalului privat, unde totul era prea curat și prea liniștit ca să poți minți.

Au trecut câteva secunde.
Apoi, în sală, s-a auzit o voce calmă, dar clară:

— Doamna Vera Sokolova este rugată să se prezinte la ghișeul de check-in. Echipajul este pregătit pentru plecare.

Marco a încremenit.

— Ce? a întrebat, ca și cum n-ar fi auzit. Pe cine?

Fata a lăsat telefonul jos.

— Marco… pe ea au chemat-o?

Vera s-a ridicat. Trench-ul i-a alunecat ușor de pe umeri, lăsând să se vadă un costum gri simplu, fără mărci, fără ostentație. Dar îi venea perfect.
Și-a luat geanta, aceea „ieftină”, și s-a îndreptat spre ghișeu.

Pașii ei răsunau în liniște.

— Hei! Marco a ajuns-o din urmă și i-a prins cotul. Așteaptă. Trebuie să fie o greșeală.

Vera s-a oprit. S-a întors încet.

— Nu mă atinge, a spus calm. Nu tare. Dar suficient cât să-i dea drumul.

Un angajat al terminalului se apropia deja.

— Domnule, vă rog să nu rețineți pasagera.
— Pasagera? Marco a râs nervos. Sunteți sigur?
— Absolut, a răspuns bărbatul sec. Doamna Sokolova este pasagerul principal al zborului.

În acel moment, dincolo de sticlă, s-a auzit un huruit jos, adânc. Nu puternic, dar hotărât.
Avionul privat rula spre pistă.

Marco s-a întors. Zâmbetul i-a dispărut de pe față.

— Vera, și-a coborât vocea. E adevărat?

Vera s-a uitat la avion ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.
Sau, dimpotrivă, ca și cum ar fi fost doar un instrument. Ca un microscop. Ca o instalație de foraj. Ca tot ce îi umpluse ultimii doi ani.

— Îți amintești de ce am divorțat? a întrebat ea pe neașteptate.

Marco a clipit.

— Pentru că erai obsedată. Nu erai niciodată acasă.
— Nu, a spus Vera blând. Pentru că ai spus: „Munca ta nu folosește nimănui. Scormonești în noroi ca o cârtiță.”

Marco și-a ferit privirea.

— Eram nervos.
— Erai convins, l-a corectat ea. Convins că nu sunt nimeni.

Angajatul i-a întins documentele.

— Totul este pregătit, doamnă Sokolova.
— Mulțumesc.

Marco a rămas nemișcat. Fata de lângă el a făcut un pas înapoi, ca și cum între ei s-ar fi creat brusc o distanță.

— Marco, a spus ea încet. Nu mi-ai spus că fosta ta e… așa.
— Cum adică? a întrebat el mecanic.
— Așa, a repetat ea, privind-o pe Vera cu alți ochi. Nu batjocoritori. Curioși. Poate invidioși.

Vera se îndrepta deja spre poarta de îmbarcare când Marco a strigat-o pentru ultima oară:

— Vera! Așteaptă!

Ea s-a oprit. Nu s-a întors imediat.

— Eu… Marco s-a bâlbâit. Nu știam. Dacă aș fi știut…
Vera s-a întors.

— Știai, a spus ea. Doar că îți era mai comod să nu crezi.

Tăcerea s-a așezat grea între ei.

— Adio, Marco.

S-a întors și a plecat.

În avion era liniște. Lumină caldă. Cafeaua era deja pe măsuță.
Pilotul a salutat-o pe nume. Vera s-a așezat lângă hublou și, pentru prima dată după mult timp, și-a permis să închidă ochii.

În minte i-au trecut imagini:
nopți în laborator, degete înghețate, pământ sub unghii, refuz după refuz, scrisori fără răspuns.

Și ziua aceea în care datele s-au potrivit în sfârșit. Când a devenit clar că descoperirea nu era doar importantă, ci schimba totul.

Fundații. Contracte. Un program de stat.
Banii au venit ultimii, și până atunci își pierduseră deja importanța.

Avionul a început să se miște.

În terminal, Marco privea cum aparatul se desprinde de la sol.
Deodată s-a simțit mic. Nu sărac, mic.
Ca și cum lumea ar fi mers mai departe fără el, iar el ar fi rămas pe loc.

— Marco, a spus fata de lângă el. Chiar trebuie să plecăm.

El nu a răspuns.

Undeva sus, deasupra norilor, Vera a deschis ochii și a zâmbit.
Nu larg. Nu demonstrativ.
Doar pentru că, după atâția ani, nu mai trebuia să dovedească nimic nimănui.