. Aerul din cameră părea brusc mai dens, mai greu, ca și cum fiecare respirație ar fi cerut un efort. Cearșaful era mototolit, pernele aruncate pe podea, iar lângă ea, o siluetă slabă. Era ghemuită, cu genunchii trași la piept, și respira încet, regulat.
— Ce naiba… a șoptit Andrei, fără să-și ducă gândul până la capăt.
A făcut un pas înainte.
Abia atunci a înțeles. Nu era un copil mic. Era un adolescent. Prea slab, palid, aproape bolnăvicios. Trăsături cunoscute. Linia sprâncenelor, forma buzelor. O mică pată pe piele, deasupra claviculei.
Lumea i s-a clătinat.
Ioana a deschis ochii. Nu s-a speriat. Nu a țipat. L-a privit calm, ca și cum ar fi așteptat exact acest moment.
— Ai venit, a spus încet.
— Cine este? a întrebat Andrei, iar vocea îi tremura. Ce caută un străin în patul nostru?
Ioana s-a ridicat încet și a tras cu grijă pătura peste umerii băiatului.
— Este fiul tău.
Cuvintele l-au lovit ca un pumn.
— Ai înnebunit? a râs Andrei nervos. Eu nu am niciun fiu.
— Ba ai, a răspuns Ioana la fel de calm. Doar că nu ai vrut niciodată să știi.
Andrei a făcut un pas înapoi și s-a sprijinit de tocul ușii. În cap îi zumzăia. Amintiri vechi, fraze neterminate, conversații evitate au început să se lege între ele.
— Ți-o mai amintești pe Ana? a continuat Ioana. Colega ta. Relația de acum optsprezece ani. Și atunci veneai târziu. Și atunci aveai mereu scuze.
Își amintea. Întotdeauna își amintise. Doar se prefăcuse că uitase.
— A murit acum trei luni, a spus Ioana. Cancer. Înainte să moară m-a căutat. Mi-a spus totul. Și m-a rugat de un singur lucru. Ca fiul ei să nu ajungă într-un centru.
Andrei a coborât privirea spre băiat. Fața lui era prea serioasă pentru vârsta pe care o avea. De parcă viața îl obosise deja.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat cu vocea răgușită.
Ioana a zâmbit amar.
— M-ai fi ascultat? De ani buni nu mai trăiești aici. Vii ca într-un hotel. Dormi. Pleci. Eu am așteptat. Am observat. Am sperat că vei întreba singur. Dar tu erai mereu în altă parte.
Tăcerea a umplut din nou camera. Se auzea doar respirația liniștită a băiatului.
— Îl cheamă Mihai, a spus Ioana. Are șaptesprezece ani. Se teme să doarmă singur. Noaptea trecută a avut un atac de panică. Nu puteam să-l las.
Andrei a închis ochii.
I-au apărut în minte râsul Ralucăi, trupul ei tânăr, ușurința. Și, dintr-odată, totul i s-a părut gol. Murdar.
— Nu știam… a murmurat.
— Faptul că nu știai nu te scapă de responsabilitate, a răspuns Ioana.
Andrei s-a așezat pe marginea patului, cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu distrugă ceva fragil. Mihai s-a mișcat în somn și a suspinat ușor.
Andrei a întins instinctiv mâna, apoi s-a oprit.
— Pot? a întrebat.
Ioana a dat din cap afirmativ.
Degetele lui au atins umărul băiatului. Era cald. Real. Fiul lui.
Ceva din el s-a rupt definitiv.
— Am distrus totul, nu-i așa? a spus încet.
Ioana l-a privit mult timp.
— Ai distrus ani la rând. Dar acum, pentru prima dată, ai o șansă să construiești ceva. Întrebarea este, vrei?
Andrei voia să spună da. Imediat. Fără ezitare. Dar și-a amintit nopțile petrecute în afara casei, minciunile, privirea Ioanei pe care nu o mai văzuse de mult.
— Nu știu, a recunoscut.
Ioana a oftat încet.
— Atunci e mai bine să pleci. Nu pentru totdeauna. Doar să te gândești. Mihai nu e un experiment. A pierdut deja prea mult.
Andrei s-a ridicat. Pentru prima dată nu știa unde să meargă. Casa nu mai era un refugiu, iar apartamentul Ralucăi i s-a părut brusc străin.
În prag s-a întors.
— Pot să-l mai văd? a întrebat încet.
Ioana a dat din cap.
— Dacă te întorci nu ca musafir. Ci ca tată.
Andrei a ieșit pe hol și a închis ușa în urma lui. În apartamentul gol s-a așezat pe un scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.
Pentru prima dată în viața lui nu se temea că va fi descoperit.
Se temea de responsabilitate.
Fii primul care comentează