Noapte după noapte, un câine urla lângă o fântână veche, părăsită։ Iar când oamenii au avut, în sfârșit, curajul să privească înăuntru — inimile lor s-au oprit…

Noapte după noapte, un câine urla lângă o fântână veche, părăsită. Iar când oamenii au avut, în sfârșit, curajul să privească înăuntru inimile lor s-au oprit… 

În satul liniștit, viața curgea ca întotdeauna — calmă, monotonă, fără evenimente. Dar într-o zi totul s-a schimbat. Lângă fântâna înclinată, de mult uitată de lume, a apărut un ciobănesc mare. La început, au crezut că s-a rătăcit și își caută stăpânul. Dar zilele treceau, și el nu pleca. Ziua stătea, noaptea urla — atât de prelung și dureros, încât îți țiuitau urechile. 

Femeile își făceau cruce, bătrânii își aminteau: odinioară, acea fântână era considerată blestemată — se spunea că „acolo locuiește o umbră”. Tinerii râdeau, dar râsetele s-au stins repede. Chiar și cei mai curajoși ocoleau locul. 

Până într-o seară, când trei bărbați s-au hotărât să verifice ce se află acolo. Lumina lanternelor tremura în mâinile lor. Câinele s-a ridicat, a scâncit ușor și s-a repezit spre margine, parcă spunând: „Uitați-vă!” 

Unul dintre ei a luminat în jos. Ceva a strălucit pe fund, ca niște ochi. Deodată, din adânc s-a auzit un sunet — nu un lătrat, nu un geamăt, ci… o voce. Umană. Cuvintele erau neclare, dar fiecare a auzit limpede propriul său nume. 

Unul dintre ei a luminat în jos. Ceva a strălucit pe fund, ca niște ochi. Deodată, din adânc s-a auzit un sunet — nu un lătrat, nu un geamăt, ci… o voce. Umană. Cuvintele erau neclare, dar fiecare a auzit limpede propriul său nume. 

Bărbații s-au privit între ei. Unul a înjurat, altul s-a făcut alb la față, iar câinele a început să urle — de data asta nu de frică, ci de disperare. Părea că înțelege că acolo jos nu era doar un om. 

Când salvatorii au coborât, aerul din jur a devenit dens, ca și cum fântâna ar fi tras puterea din oameni. Pe fund zăcea într-adevăr un tânăr. Fața îi era acoperită de noroi, ochii — pe jumătate închiși. 

Dar cel mai important era altceva: sub el se afla o păpușă veche de pânză, îmbibată și înnegrită de umezeală. 

L-au scos afară. Respira, dar nu recunoștea pe nimeni. Șoptea mereu același lucru:
— Ea… mă chema… din apă… 

Mai târziu s-a aflat că acea fântână fusese închisă după dispariția unei fetițe. Păpușa aceea îi aparținea. 

De atunci, în fiecare noapte, câinele se întoarce din nou la fântână. Stă acolo, în întuneric, și scâncește încet — de parcă s-ar teme că vocea din adâncuri va chema pe altcineva…