„O țin în casă pe nora mea săracă doar din milă”

— Unchiul Mihai i-a lăsat apartamentul Nataliei — reuși Vlad să spună în cele din urmă.

Tatiana rămase câteva secunde cu ochii ațintiți asupra fiului ei, de parcă nu ar fi fost în stare să înțeleagă sensul cuvintelor pe care tocmai le auzise. Apoi fața începu să i se înroșească încet, iar venele de la gât i se umflară.

— Cui? — întrebă ea aproape în șoaptă.

— Nataliei. Totul a fost făcut legal. Unchiul Mihai și-a întocmit testamentul în urmă cu opt luni. Astăzi am fost la notar, iar după aceea m-am dus la apartament. Natalia schimbase deja încuietorile.

Natalia îndreptă în tăcere prosopul de bucătărie rămas pe masă. Știa că, mai devreme sau mai târziu, acea discuție avea să aibă loc, însă nu se așteptase ca Vlad să fie cel care îi va dezvălui totul mamei sale. Probabil se speriase că noul proprietar va chema poliția dacă îl va vedea încercând să intre într-un apartament care nu mai aparținea familiei lor.

— Tu știai? — Tatiana se întoarse brusc spre noră. — Știai în tot acest timp și nu ai spus nici măcar un cuvânt?

— Am aflat după înmormântare, când m-a contactat notarul.

— Așadar, te-ai băgat pe sub pielea lui! — strigă soacra. — Te duceai la el pe ascuns, te prefăceai bună și grijulie, iar în realitate profitai de un bătrân bolnav!

Pentru prima dată după mulți ani, Natalia o privi fără să mai simtă nevoia obișnuită de a-și coborî ochii, de a face un pas înapoi sau de a aștepta în tăcere ca furtuna să treacă.

— Nu mă duceam la el pentru apartament. Treceam pe la el de două ori pe săptămână, după serviciu. Îi cumpăram mâncare, îi făceam curățenie, îi spălam lenjeria de pat, îl însoțeam la consultații și chemam instalatorul atunci când i s-a spart o țeavă în baie. Când aproape că nu se mai putea ridica din pat, îl ajutam să se spele și să se schimbe.

— Minți! — Tatiana lovi masa cu palma, iar tacâmurile zăngăniră. — Eu aveam grijă de el!

— Duminica îi aduceai o caserolă cu o zeamă aproape goală, îți făceai poze lângă el, apoi le povesteai vecinelor cât de mult ți-ai distrus sănătatea îngrijindu-l. După ce plecai, unchiul Mihai arunca zeama, fiindcă lichidul acela gras îi provoca dureri de stomac.

Vlad se lăsă greu pe un scaun din bucătărie. Se vedea limpede că și-ar fi dorit să dispară, dar mama lui se așezase în fața sa în așa fel, încât până și drumul spre ușă părea blocat.

— Tu știai că femeia asta mergea la Mihai? — se năpusti Tatiana asupra fiului său.

— Știam — recunoscu Vlad încet. — Uneori Natalia mă ruga să-l iau pe Andrei de la școală, fiindcă trebuia să rămână mai mult la unchiul Mihai.

— Și ai tăcut? Ți-ai trădat propria mamă pentru sărăntoaca asta?

— Nu am trădat pe nimeni, mamă. Credeam că unchiul Mihai avea să-i fie pur și simplu recunoscător. De unde puteam să știu că îi va lăsa apartamentul?

Natalia zâmbi amar. Nici măcar acum soțul ei nu părea interesat de faptul că, timp de patru ani, ea îngrijise singură un om bătrân, bolnav și profund singur. Pe Vlad îl tulbura doar faptul că apartamentul nu ajunsese la familia lor, potrivit acelei idei de familie în care orice lucru de valoare îi revenea automat Tatianei.

— Unchiul Mihai mi-a lăsat și o scrisoare — spuse Natalia. — Notarul mi-a înmânat-o împreună cu actele.

Natalia ieși în hol, scoase din geantă o foaie împăturită în două și se întoarse în bucătărie. Tatiana întinse imediat mâna ca să i-o smulgă, dar Natalia trase scrisoarea la timp.

— Scrisoarea îmi este adresată mie. Totuși, pot să citesc cu voce tare o parte din ea.

Desfăcu foaia și privi pentru câteva clipe scrisul ușor tremurat al bătrânului.

— „Natalia, multă vreme am văzut cum, în familia aceea, încercau să te convingă că trebuie să fii recunoscătoare pentru fiecare bucată de pâine și pentru fiecare zi petrecută sub acoperișul lor. Tatiana le povestea tuturor că te întreține din milă, deși tu plăteai o parte importantă din cheltuieli, cumpărai mâncarea și țineai casa în picioare. Ea venea la mine gândindu-se la moștenire. Tu veneai fiindcă ai înțeles că eram singur și că îmi era teamă. Vreau ca în viața ta să existe măcar o ușă care să-ți aparțină numai ție și nimeni să nu te mai poată amenința că te dă afară pentru că ai încetat să i te supui.”

Natalia coborî scrisoarea. În bucătărie se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât prin perete se auzi limpede cum vecinii trăgeau un scaun.

— Era un bătrân senil — șuieră Tatiana. — Cineva l-a întors împotriva mea.

— Știa foarte bine ce făcea. Există un certificat medical care confirmă că avea discernământ, există martori, iar la notar a fost făcută și o înregistrare video.

— Voi contesta testamentul!

— Contestă-l. Avocatul mi-a spus că nu ai practic nicio șansă.

Tatiana începu să se plimbe înainte și înapoi prin bucătărie. Se agăța când de spătarul unui scaun, când de marginea mesei, de parcă ar fi slăbit brusc cu adevărat. Nu trecu nici măcar un minut până când furia îi dispăru de pe chip și fu înlocuită de o expresie jignită și plângăcioasă.

— Natalia, noi suntem totuși o familie. Poate că uneori vorbesc prea direct, dar nu ți-am dorit niciodată răul. Apartamentul este spațios și se află într-o zonă bună. Îl putem da în chirie, iar banii îi punem deoparte pentru viitorul lui Andrei. Vom hotărî cu toții cum este mai înțelept să-l folosim.

— Tu hotărâseși deja — răspunse Natalia. — Voiai să-l dai în chirie, să pui banii într-un depozit pe numele tău, iar pe mine să mă trimiți la casa de la țară ca să muncesc pentru pâinea pe care, după părerea ta, o mănânc pe cheltuiala ta.

— Am spus asta la nervi.

— De doisprezece ani, când te enervezi, spui mereu același lucru.

Tatiana îi aruncă fiului său o privire poruncitoare.

— Vlad, ai de gând să-i spui ceva sau nu? Ești bărbat sau ești o cârpă? Un apartament dobândit în timpul căsătoriei le aparține amândurora!

— Un imobil primit prin moștenire este bun propriu și nu intră în comunitatea legală de bunuri a soților — spuse Natalia calm. — Am discutat deja cu un avocat.

— Nati, de ce trebuie să vorbești imediat despre proprietăți și avocați? Noi nu divorțăm.

Pe chipul bărbatului apăru o teamă sinceră.

— Vrei să mă părăsești din cauza apartamentului?

— Nu. Datorită apartamentului am înțeles pentru prima dată că am posibilitatea să plec. Pe tine te părăsesc fiindcă, timp de doisprezece ani, i-ai permis mamei tale să mă umilească în casa pe care și eu o întrețineam prin munca mea. Ai auzit tot ce spunea și, de fiecare dată, mă rugai să nu pun la suflet, fiindcă mama ta nu trebuia supărată.

— Ce trebuia să fac? Să mă rup în două între voi?

— Nu. Trebuia să fii măcar o dată de partea mea.

Tatiana își strânse buzele și o măsură pe Natalia din cap până în picioare.

— Uitați-vă la ea! A primit un apartament și deja și-a pus coroană pe cap. Te vei întoarce la noi în genunchi când îți vor termina banii. Femeile ca tine nu rezistă mult fără un bărbat.

Natalia nu răspunse. O săptămână mai târziu, se mută împreună cu Andrei în apartamentul unchiului Mihai. În camere se amestecau mirosurile de mobilă veche, medicamente și praf, însă, pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să se întrebe dacă cineva, dincolo de un perete subțire, îi discuta sărăcia, firea sau dreptul de a locui sub acel acoperiș.

Vlad îi promise că se va schimba. Venea cu flori, îi cerea timp și o asigura că era gata să închirieze un apartament separat, departe de mama lui. Nici măcar nu trecuse o lună când Natalia află că el continua să-i dea Tatianei aproape tot salariul, să-i plătească ratele la credite și să-i povestească în fiecare seară, în cele mai mici detalii, tot ce se întâmpla în noua locuință.

Ultima picătură veni într-o seară, când Natalia se întoarse de la serviciu și își găsi soacra în propriul hol. Vlad făcuse pe ascuns o copie a cheilor și își lăsase mama să intre, explicând că aceasta voia doar să vadă cum se instalaseră.

Tatiana se plimba dintr-o cameră în alta, deschidea dulapurile, verifica sertarele și discuta cu voce tare ce mobilă trebuia aruncată înainte ca apartamentul să fie dat în chirie.

— Închidem una dintre camere și o închiriem pe cealaltă — declară ea pe un ton practic, de parcă toate hotărârile îi aparțineau deja. — Natalia și Andrei pot locui temporar la mine. Oricum, se pare că v-ați răzgândit în privința divorțului.

Natalia își privi soțul.

— Tu i-ai dat cheile?

— Nati, nu începe din nou. Mama voia doar să ne ajute.

Chiar în acea seară, Natalia chemă un lăcătuș și schimbă din nou toate încuietorile. Strânse hainele lui Vlad în geanta sport mare și îndesată pe care chiar ea i-o dăruise cu ani în urmă, la aniversarea căsătoriei lor.

Când bărbatul se întoarse, Natalia scoase geanta pe palier și o așeză în fața picioarelor lui.

— Vorbești serios? — întrebă Vlad, nedumerit. — Unde să mă duc?

— Întoarce-te acasă la mama ta, Vlad. În casa mea nu mai am nevoie de un bărbat în toată firea care aleargă să-i îndeplinească fiecare poruncă.

Ușa se închise cu zgomot, lăsându-l pe fostul soț pe palier, alături de geanta lui sport îndesată cu haine. Natalia răsuci cheia în broască și își sprijini spatele de peretele rece al holului.

În cameră, Andrei își făcea temele, în bucătărie fierbătorul începea să murmure încet, iar pe dulapul din hol se afla scrisoarea omului care, pentru prima dată, nu văzuse în ea o noră săracă, tolerată din milă, ci o femeie care merita să aibă propria casă.

Pentru prima dată după doisprezece ani, în viața ei totul era exact așa cum își dorea ea.